Al saselea start

     Un nou inceput...e asa de bine ca n-as vrea sa-mi schimb starea...dar ,pentru ca nu-mi permit sa nu fiu analitica , ma gandesc  ca e  firescul bucuriei de inceput de drum.
     Am intrat si i-am vazut : perechi multe de ochi de toate culorile care ma atinteau cu o curiozitate ba retinuta, ba vioaie,  trupuri tinere, zvelte si delicate, capete zburlite sau inconjurate parca de o aura....tacere...toti asteptau sa glasuiesc, sa ma arat ca o carte deschisa catre lumea varstei lor...nu m-am putut abtine si-am facut-o...am fost vesela si toleranta si glumeata si entuziasta....si m-am simtit bine!
     Cred ca incep sa ma cumintesc...semn nu de imbatranire ,ci de maturizare. Sunt aceeasi dar alta, apreciez mai mult inceputul promitator al unei evolutii viitoare in care sa repar greselile trecutului decat finalul satisfacator dar si plin de resentimente ca puteam sa fac mai mult si, din varii motive, lucrurile au stat altfel .
      Incep sa-mi doresc bucuria unor inceputuri pe toate fatetele lumii mele si aceasta noua atitudine ma bucura, ma dinamizeaza, actioneaza ca un motor pe care simt ca-l pot tura la maximum la un moment dat . Descopar ca pot s-o iau de la capat iar si iar si iar...stiu ca nu trebuie sa fie un sir nesfarsit de starturi care mi-ar rupe unitatea lumii pe care o construiesc, dar e atat de bine sa ti se dea sau sa-ti dai singura multe prilejuri de a incerca sa-ti fie bine, in sfarsit...
      E un nou inceput . Din nou. Lumea mea se restarteaza permanent si-mi place sa -i simt pulsul si sa tin ritmul universului meu interior .Vorba unei poezii: mi-e dor de lucrurile care nu se vor intampla niciodata dar spre care aspir intr-un soi de cautare permanenta a sinelui...realitatea care se da nu ma multumeste, trebuie s-o descopar eu, s-o mistui prin puterea gandirii mele, s-o asimilez si abia apoi sa ma contopesc cu ea...
       E toamna si sunt trista dar cu masura, melancolica dar imi oblojesc depresiile, entuziasta dar imi ling ranile curande. Noroc cu ei, cei de care va vorbeam la inceput ! Am atatea planuri cu ei incat simt ca noul inceput e unul mai norocos ca precedentul.
      Am boboci de clasa IX, ei sunt eroii articolului meu. A sasea generatie!
      Am inchis bine de tot o usa in viata mea , o alta se arata intredeschisa , dincolo e lumina si mult bine...  

O confesiune belicoasa

    Intrebare: Am observat , dar a ramas pentru mine ceva neelucidat, ca femeia rezista mai mult decat barbatul la suferintele fizice , ca poate cara poveri mai mari decat el, ca nu se vaicareste infantil-comic, asemenea lui, desi are reputatia ca este fragila si ca plange usor. Care este explicatia? Aveti voi o inzestrare speciala, ca sa faceti fata obligatiile de mama? Sau vreti sa va luati revansa si sa demonstrati ca sunteti mai puternice decat barbatul care de mii de ani face caz de superioritatea lui?
    Raspunsul meu: Pot spune cu certitudine si chiar cu sila ca n-am intalnit niciodata un barbat care sa fie puternic pana la capat, care sa nu aiba momente de lasitate impardonabila in care a lasat totul si a fugit (vorba vine!).
       Masculinitatea afisata la nivel de voce (sunt voci puternice care-ti umplu capul cu tonalitatea vulcanica) se topeste cand pe masculul in cauza il doare capul/maseaua/etc, moment in care , pe langa faptul ca este in stare sa inghita toate medicamentele din casa pentru a suferi cat mai putin intens, cerseste si atentie mai mult decat un copil. Pentru ca, in orgoliul lui de vanator doborat la pat de un pericol atat de" urias", nu concepe ca femeia de langa sa nu-i dea exact ceea ce-i trebuie pentru a scapa urgent de durere. Am cunoscut candva un barbat care se socotea mai indreptatit sa manance ceea ce era mai bun in defavoarea propriului copil care, sanatos fiind, nu avea drepturi egale cu el. Deunazi am cunoscut un alt specimen masculin care permanent se vaita de o durere fizica persistenta pentru care totusi urma un tratament. Dar el voia sa scape pe loc de durere si ma exaspera pana la saturatie cu detalii care nu ma interesau despre istoricul sanatatii lui. Si, ca o gluma buna, cand m-am oferit sa-l ajut cumva, a sarit din el orgoliul lasat initial acasa si , brusc, a ridicat si mai mult tonul facand pe eroul ranit dar murind in plina glorie. Bleah!!!
      In general, dupa ce cunosc un barbat ,nu sunt iertata de a asista la refulari orgolioase ale unor frustrari acutizate: unul se plange ca munceste prea mult, ca e presat de sarcinile de serviciu si orice contraargument al tau n-are efect desi o femeie care are aceeasi profesie ca el, odata ajunsa acasa, devine gospodina ,mama, nevasta...
      In conditii normale femeia are reactii normale. Provocarile zilnice ,care sunt de cele mai multe ori repetabile ,nu-i afecteaza placerea de a face de toate pentru ea si familia ei. De aceea, femeile se gandesc mai mult atunci cand inseala pentru ca in firea lor linear-constanta stimulii erotici acutizati sunt palmati in subconstient.
     In conditii de criza/stres, femeia are reactii de supravietuire prin care pe sine se salveaza ultima, dupa ca a salvat copilul, barbatul, casa, catelul...Si nici macar nu cere statuie de erou ca masculul care , cu prima ocazie, isi devoaleaza lista scurta a actelor de vitejie cu care a  salvat....masina, de exemplu.
     Ganditi-va cat de raspandit este complexul oedipian in defavoarea celui al Electrei!
      Concluzia mea: Am gasit cu greu un raspuns la ceea ce mi se intampla. Lasitatea barbatilor in fata unei femei puternice , cu personalitate si care stie ce vrea de la viata este una din cauzele deziluziilor feminine esuate in depresii si stima de sine minuscula. Si cand te gandesti ca suntem mai puternice decat ei! Trebuie numai sa invatam sa -i manipulam, sa devina din vanator vanat. Ma duc sa-mi iau arcul de pe perete. Am pofta de-o vanatoare!