Intrebare: "O batrana dintr-un roman al lui Mark Twain foloseste urmatorul truc pentru a afla daca o fata este chiar fata sau un baiat imbracat in fata. Asteapta ca persoana cu sex incert sa se aseze pe un scaun si ii arunca o bucata de plumb in poala. Intrucat aceasta isi apropie genunchii in loc sa-i indeparteze, isi da seama ca are de-a face cu un baiat.
Probabil ca tu , la randul tau, deghizata in baiat, te-ai da de gol, reactionand invers. Sau n-ai reflexe de acest fel? Faptul ca femeile poarta azi aproape pantaloni le-a schimbat modul de a prinde un obiect pe genunchi?" (Alex Stefanescu catre Lia Faur in"Cum e sa fii femeie?").
Raspunsul meu : N-am incercat experimentul in sine cu scopul de a demonstra cuiva sau mie ca sunt femeie, dar sunt convinsa ca in situatii similare am apropiat picioarele , poate chiar in graba protectoare de a nu distruge obiectul care ateriza pe mine. Am tot mereu reflexe feminine: tresar evident la zgomote puternice sau relativ explozive, intorc capul la tipete si mi se inmoaie genunchii instantaneu, nu ma asez in mijlocul unei canapele straine (si acasa am cuiburi la margine de mobila, culcusuri comode din care nu ma las dusa).
Felul cum merg pe strada este un examen pe care-l dau permanent. Am mersuri diferite motivate de spatiul sau rolul meu in cadrul dat. Astfel, daca merg la piata am mersul hotarat, nu-mi ondulez soldurile in timp ce car cartofi sau ceapa, cand merg la serviciu dimineata sunt grabita si sigura pe mine si pe programul prestabilit, iar cand ma intorc imi place sa-mi taragan mersul cu ochii prin vitrine si cu gandul la ce-am lasat in urma. Cand ies la cumparaturi am ritm mai lent, ma las urmarita de privirile trecatorilor sau vanzatoarelor, cand ies la teatru cer prin gesturile-poza studiate sa fiu privita si , eventual, admirata. Chiar si cand sunt suparata , imi compun un mers usor umilit si avid de protectie masculina.
Problema pantalonilor este un suspans al modei personale. Ani la rand am refuzat sa port pantaloni, aveam 1-2 perechi folosite in caz de urgenta , pentru ca mai apoi sa mi se deschida apetitul pentru acest obiect vestimentar care poate oferi tot atat de multa feminitate ca si rochia sau fusta. Sunt hotarata ca treptat sa-mi reinnoiesc garderoba intr-un fel stilat care sa-mi ofere placerea purtatului. Nu sunt de acord cu femeile care poarta numai pantaloni, de multe ori asortati fara gust cu pantofi nepotriviti sau cu adidasi si genti imense de lac. Mersul in pantaloni mi se pare la fel de cochet ca si cel cu fusta: genunchii trebuie sa se atinga usor pe interior, materialul nu trebuie sa scoata toate cutele soldurilor ci doar sa creioneze discret silueta , pasii se fac un pic ma apasat dar la fel de mici si desi lasand privitorilor o imagine feminina nu androgina. Poti parea puternica prin zvacul gambelor sau nelinistea pasilor ,dar ceri si protectie prin pasul usor, aproape plutitor cu care pare ca-i invalui pe toti.
Concluzia mea: E greu/usor sa fii femeie? Dar e atat de placut! Concluzia asta am dobandit-o odata cu trecerea anilor cand lipsa prospetimii varstei nu iti iarta mersul necontrolat sau provocator. Tarziu am descoperit actualitatea raportului vanator-vanat.....
Probabil ca tu , la randul tau, deghizata in baiat, te-ai da de gol, reactionand invers. Sau n-ai reflexe de acest fel? Faptul ca femeile poarta azi aproape pantaloni le-a schimbat modul de a prinde un obiect pe genunchi?" (Alex Stefanescu catre Lia Faur in"Cum e sa fii femeie?").
Raspunsul meu : N-am incercat experimentul in sine cu scopul de a demonstra cuiva sau mie ca sunt femeie, dar sunt convinsa ca in situatii similare am apropiat picioarele , poate chiar in graba protectoare de a nu distruge obiectul care ateriza pe mine. Am tot mereu reflexe feminine: tresar evident la zgomote puternice sau relativ explozive, intorc capul la tipete si mi se inmoaie genunchii instantaneu, nu ma asez in mijlocul unei canapele straine (si acasa am cuiburi la margine de mobila, culcusuri comode din care nu ma las dusa).
Felul cum merg pe strada este un examen pe care-l dau permanent. Am mersuri diferite motivate de spatiul sau rolul meu in cadrul dat. Astfel, daca merg la piata am mersul hotarat, nu-mi ondulez soldurile in timp ce car cartofi sau ceapa, cand merg la serviciu dimineata sunt grabita si sigura pe mine si pe programul prestabilit, iar cand ma intorc imi place sa-mi taragan mersul cu ochii prin vitrine si cu gandul la ce-am lasat in urma. Cand ies la cumparaturi am ritm mai lent, ma las urmarita de privirile trecatorilor sau vanzatoarelor, cand ies la teatru cer prin gesturile-poza studiate sa fiu privita si , eventual, admirata. Chiar si cand sunt suparata , imi compun un mers usor umilit si avid de protectie masculina.
Problema pantalonilor este un suspans al modei personale. Ani la rand am refuzat sa port pantaloni, aveam 1-2 perechi folosite in caz de urgenta , pentru ca mai apoi sa mi se deschida apetitul pentru acest obiect vestimentar care poate oferi tot atat de multa feminitate ca si rochia sau fusta. Sunt hotarata ca treptat sa-mi reinnoiesc garderoba intr-un fel stilat care sa-mi ofere placerea purtatului. Nu sunt de acord cu femeile care poarta numai pantaloni, de multe ori asortati fara gust cu pantofi nepotriviti sau cu adidasi si genti imense de lac. Mersul in pantaloni mi se pare la fel de cochet ca si cel cu fusta: genunchii trebuie sa se atinga usor pe interior, materialul nu trebuie sa scoata toate cutele soldurilor ci doar sa creioneze discret silueta , pasii se fac un pic ma apasat dar la fel de mici si desi lasand privitorilor o imagine feminina nu androgina. Poti parea puternica prin zvacul gambelor sau nelinistea pasilor ,dar ceri si protectie prin pasul usor, aproape plutitor cu care pare ca-i invalui pe toti.
Concluzia mea: E greu/usor sa fii femeie? Dar e atat de placut! Concluzia asta am dobandit-o odata cu trecerea anilor cand lipsa prospetimii varstei nu iti iarta mersul necontrolat sau provocator. Tarziu am descoperit actualitatea raportului vanator-vanat.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu