Normalitatea mea si-a ta

            Cat efort trebuie sa depunem ca sa ramanem la un nivel pe care l-am accesat la un moment dat?  Un efort permanent , etapizat (din cand in cand , la nevoie) sau deloc (in speranta ca nu e nevoie, ca ceva sau cineva ne va ajuta sa ramanem forever acolo)?
        Par egzamplu, intr-o relatie de cuplu. Constanta unui efort in a darui ceva, orice celuilalt, sunete emise permanent ca sa fii recunoscut si re-iubit, cautarea unor senzatii tari, noi , eventual la moda, pauze de regasire ......sau ,dimpotriva, o linearitate clara ce vine dupa o analiza initiala a relatiei, a sentimentelor si oportunitatilor  urmata de o rutina incremenitoare dar atat de motivanta tocmai pentru ca a fost construita si este traita de amandoi?
        Dar la serviciu? E nevoie sa demonstrezi la nesfarsit (a se citi-pana la pensie) de ce esti capabil , e necesara o permanenta redescoperire profesionala sau , odata ce atingi maturitatea in profesie ti-ai construit astfel o imagine care te insoteste ca o carte de vizita peste tot?
      Stiu, o sa spuneti ca depinde de oameni ce cale vor alege....sau o sa spuneti ca traim intr-o lume a schimbarilor de orice fel si trebuie sa fim oamenii zilelor noastre deci sa ne construim fete /fatete precum luna...ca sentimentele nu mai sunt ce-au fost si ca inovatorul concept de concurenta nu trebuie sa ne fie strain...
       E, roata s-a inventat, la fel si mersul pe bicicleta, deci fiecare stie cam ce are de facut...dar, pe bune, nu aveti nostalgia unor vremuri mai asezate in care nu ne masuram in rautati, ipocrizii, linsaje, sensibilitati exacerbate, mediocritati agresive?

Reintoarcere

          Incerc de astazi sa ma intorc la multdoritul  si uitatul meu blogg pe care l-am abandonat de ceva luni atrasa fiind in capcana inconfundabila a facebook-ului. Rezultatul acestui abandon imi lasa incet-incet un gust amar...m-am cam saturat sa ma imprietenesc virtual sau fortat real cu fel de fel de oameni pe care astfel ii primesc zilnic in viata mea, sa le citesc gandurile personale sau preluate de la altii sub forma de aforisme superpersuasive , sa le vad pozele -selfie sau cu peisaje minunate in spate, sa le citesc mesajele minimaliste incarcate de emoticoane, sa le urmaresc traseele zilnice si referirile personale  la anotimpul de afara sau la cazuri umanitare aflate la distanta mare de propria viata.
               Dar cine sunt eu sa-i judec pe altii in casa carora intru oarecum invitata? E valabila si viceversa. Nu e mai bine sa reintru in lumea mea si numai a mea, cea pe care eu am construit-o in ce culori vreau si in niste dimensiuni in care numai eu incap?
          Recunosc in fata constiintei mele ca am adunat ceva frustrari si resentimente...asa e cand devii voyeurista fara voie. E frustrant si reconfortant in acelasi timp. Cred ca asta m-a atras la un moment dat : ca poti privi tanjind dar si analizand cu un minimalist simt critic ceea ce vad sau citesc. E destul de greu sa nu fii asa in fata unor semeni care se lasa impresionati de orice deoarece e la moda sa aforismezi si sa atragi atentia asupra lumii in care cu totii ne balacim.
     Cred ca vreau sa ma vindec de asta. Gata, am socializat destul , am fost amabila cu cei care mi-au cerut prietenia virtuala si pe urma au asteptat ca eu sa-i contactez desi rolurile noastre sociale cereau inversul, mi-a ajuns sa impart cu altii muzica preferata, imaginile care m-au impresionat si glumele selectate de pe site-urile glumete.
      Ma intorc la blog, am adunat destul sa ma apuc din nou de desirat povesti si, atunci cand voi termina firul, ma voi hrani din vechile mele izvoare care inteleg ca de azi reapar : cartile mele, revistele, celelalte bloguri, cultura, muuuulta cultura !
   Am nevoie de mine asa cum eram mai deunazi...